Despre inimi

Se zice că odată trăia un om cu o inimă perfectă. Fără pată. Fără cusur. Se adunau oamenii în jurul lui şi se minunau. Nimeni niciodată nu a mai văzut o inimă atât de perfectă.
Într-o zi însă, un bătrân s-a abătut prin acele locuri şi a văzut mulţime mare. S-a dus şi el să vadă de ce atâta zarvă. Când a ajuns în dreptul tânărului cu inima frumoasă, mulţimea s-a dat câţiva paşi în spate, apoi a început să râdă şi să-l arate cu degetul. Râdeau şi se ţineau cu mâinile de burtă. Râdeau de inima bătrânului. O inimă chircită, ciobită, cu răni adânci, cusută ici şi colo. Unlele cioburi abia dacă se mai ţineau şi stăteau să cadă. Urâtă inimă avea bătrânul. Ce diferenţă cruntă era între cei doi.
Tânărul şi-a mângâiat inima frumoasă cu mânile-amândouă.
Bătrânul şi-a mângâiat inima ciobită cu mâini obosite, apoi a spus: „Ce inimă frumoasă are tânărul acesta! Dar n-aş schimba-o niciodată cu a lui pentru că el n-a iubit“.
Mulţimea a început să murmure. Îl credea nebun. Cine n-ar fi vrut o inimă atât de frumoasă în schimbul uneia atât de urâte!
„Cândva am iubit mult şi-am fost fericit“, a spus bătrânul mai mult pentru el. „Şi pentru că am iubit prea mult inima mea s-a rupt în două. Dar după un timp, am adunat cioburile şi le-am lipit la loc. Am iubit iar şi am fost iar fericit. Dar inima mea s-a rupt din nou şi din nou... Am tot strâns cioburi şi le-am tot lipit. Mereu şi mereu. Şi de se-ntâmplă să mai cadă cioburi, le adun, le şterg de praf şi le păstrez...“, a spus bătrânul aplecându-se şi culegând un ciob de inimă de la picioarele mulţimii. „Da da. Am iubit!“ a mai spus bătrânul îndepărtându-se.
Oamenii au rămas pe gânduri şi în timp ce bătrânul se pierdea în zare, au spus: „Ce inimă frumoasă avea bătrânul...“ Apoi au plecat şi ei, rând pe rând, şi l-au lăsat singur pe tânărul cu inima lui preafrumoasă.