Spune-mi o poveste

Nu stiu cum se face, dar de ceva timp incoace am inceput sa percep lumea un pik altfel.
Aceeasi lume, aceleasi locuri, aceleasi lucruri, doar ca ...altfel. Nu stiu cum sa explic clar lucrul asta, dar pot spune cu siguranta ca resimt dezamagirile si bucuriile invers proportional, in sensul ca dezamagirile au un impact mai mic (si asta nu pt ca ar fi ele ne-semnificative, dimpotriva) iar bucuriile unul mai mare (si asta nu pt ca ar fi ele semnificative, dimpotriva).
Azi s-a intamplat ceva ce mi-a amintit de copilarie. Am simtit ca Viata se joaca cum mine la cel mai frumos mod posibil.
Acum ceva vreme m-a invitat la dans si ma simteam plutind pe pasi de vals.
Astazi am auzit-o soptindu-mi la ureche o poveste frumoasa...si, pentru prima oara dupa multa vreme, m-am bucurat ca un copil. Am retrait acea senzatie deosebita pe care am avut-o atunci cand, copil fiind, ascultam fascinata povesti la pick-up sau pe caseta.
Ca adult intotdeauna am avut tendinta ca atunci cand citeam sau ascultam o poveste sa reactionez fie cu scepticism realist - despicat firul in 4, analizat, contestatetc - fie cu un soi de entuziasm materialist prin care incercam sa ma autoconving ca povestea respectiv este despre mine si asa se va intampla si in viata mea...consecinta fiind dezamagirea de rigoare, in final.
Azi m-am bucurat de povestea Vietii asa cum se bucura un copil: fascinat, entuziasmat, uimit, naiv, inocent, fara intrebari, fara asteptari, fara ganduri...doar suras si bucurie.