"The first symptom of the process of our killing our dreams is the lack of time. The busiest people I have known in my life always have time enough to do everything. Those who do nothing are always tired and pay no attention to the little amount of work they are required to do. They complain constantly that the day is too short. The truth is, they are afraid to fight the Good Fight.
The second symptom of the death of our dreams lies in our certainties. Because we don’t want to see life as a grand adventure, we begin to think of ourselves as wise and fair and correct in asking so little of life. We look beyond the walls of our day-to-day existence, and we hear the sound of lances breaking, we smell the dust and the sweat, and we see the great defeats and the fire in the eyes of the warriors. But we never see the delight, the immense delight in the hearts of those who are engaged in the battle. For them, neither victory nor defeat is important; what’s important is only that they are fighting the Good Fight.
And, finally, the third symptom of the passing of our dreams is peace. Life becomes a Sunday afternoon; we ask for nothing grand, and we cease to demand anything more than we are willing to give. In that state, we think of ourselves as being mature; we put aside the fantasies of our youth, and we seek personal and professional achievement. We are surprised when people our age say that they still want this or that out of life. But really, deep in our hearts, we know that what has happened is that we have renounced the battle for our dreams – we have refused to fight the Good Fight.
When we renounce our dreams and find peace, we go through a short period of tranquility. But the dead dreams begin to rot within us and to infect our entire being.
We become cruel to those around us, and then we begin to direct this cruelty against ourselves. That’s when illnesses and psychoses arise. What we sought to avoid in combat – disappointment and defeat – come upon us because of our cowardice.
And one day, the dead, spoiled dreams make it difficult to breathe, and we actually seek death. It’s death that frees us from our certainties, from our work, and from that terrible peace of our Sunday afternoons..."
Paulo Coelho
Thursday, November 25, 2010
Wednesday, November 17, 2010
In search of rain
After four years of drought in the little village, the parish priest gathered everybody to make a pilgrimage to the mountain; there they would join in communal prayer to ask for rain.
In the middle of the group the priest noticed a boy all wrapped up in warm clothes and covered by a raincoat.
“Are you crazy?” he asked. “It hasn’t rained in this region for five years and you’ll die of the heat climbing the mountain!”
“I’ve got a cold, father. If we are going to pray to God for rain, can you imagine the climb back down? The downpour is going to be so heavy that it’s better to be prepared.”
And only after these words a loud roar was heard in the sky and the first drops began to fall. The faith of a boy was enough to work a miracle that thousands of men were praying for.
- Paulo Coelho
In the middle of the group the priest noticed a boy all wrapped up in warm clothes and covered by a raincoat.
“Are you crazy?” he asked. “It hasn’t rained in this region for five years and you’ll die of the heat climbing the mountain!”
“I’ve got a cold, father. If we are going to pray to God for rain, can you imagine the climb back down? The downpour is going to be so heavy that it’s better to be prepared.”
And only after these words a loud roar was heard in the sky and the first drops began to fall. The faith of a boy was enough to work a miracle that thousands of men were praying for.
- Paulo Coelho
What is treason?
Walking down the street, the prophet asked: “aren’t we all children of the same Eternal Father?”
The multitude agreed. And the prophet went on: “and if that is so, why do we betray our brother?”
A boy who was watching asked his father: “what does betray mean?”
“It means to trick your companion in order to gain a certain advantage.”
“And why do we betray our companion?” insisted the boy.
“Because in the past somebody began all that. Ever since then, nobody knows how to stop the wheel. We are always betraying or being betrayed.”
“Then I won’t betray anyone,” said the boy.
And so he did. He grew up and suffered a lot during his life, but kept his promise.
His children suffered less and endured fewer hardships.
His grandchildren did not suffer at all.
- Paulo Coelho
The multitude agreed. And the prophet went on: “and if that is so, why do we betray our brother?”
A boy who was watching asked his father: “what does betray mean?”
“It means to trick your companion in order to gain a certain advantage.”
“And why do we betray our companion?” insisted the boy.
“Because in the past somebody began all that. Ever since then, nobody knows how to stop the wheel. We are always betraying or being betrayed.”
“Then I won’t betray anyone,” said the boy.
And so he did. He grew up and suffered a lot during his life, but kept his promise.
His children suffered less and endured fewer hardships.
His grandchildren did not suffer at all.
- Paulo Coelho
Only the happy
"The best way to serve God is by going in search of your own dreams. Only the happy can spread happiness."
- Paulo Coelho
- Paulo Coelho
Sunday, November 14, 2010
Your true friends
Fear and guilt are your only enemies. Love and awareness are your true friends. Do not confuse one with the other, for one will kill you, while the other gives you life.
- Donald Walsch
- Donald Walsch
Friday, October 29, 2010
Lilith si litera Şin
În cea de-a opta zi Dumnezeu a creat literele ebraice pentru a se putea păstra istoria, profeţiile, poezia şi mai ales poveştile noastre.
Fiecare literă era făcută din sticlă. Precum o prismă, fiecare reflecta toate culorile universului. Dumnezeu nu se putea decide cine ar trebui să ţină aceste comori care vor păstra pentru eternitate învăţăturile evreilor. Şi Dumnezeu se tot gândi; apoi, în cea de-a optsprezecea zi, se hotărî.
„Lilit,” spuse Cel Sfânt, adresându-se primei femei, „pentru că tu înţelegi importanţa învăţatului, nu doar pentru tine, ci pentru toţi oamenii, te pun pe tine să ai grijă de primul set de litere ebraice.”
„Sunt onorată,” spuse aceasta. „Ştiu un loc tocmai bun în care să le ţin.” Atunci Lilit îl conduse pe Dumnezeu într-o parte foarte împădurită a Grădinii Edenului. „Aici,” spuse arătând către o imensă stâncă nivelată care se ridica de la pământ, fiind protejată de o terasă suspendată. Acolo se găseau nenumărate plante de viţă de vie, păsări şi fluturaşi. O cascadă îşi aduna apa într-un bazin unde se găseau peşti de toate culorile.
„Da,” spuse Dumnezeu, „acesta este un loc bun.” Cel Sfânt i-a înmânat litera Alef lui Lilit. Aceasta s-a dus la lumina soarelui şi a ţinut litera deasupra capului, pentru a se lumina şi a admira sticla fină şi rezistentă. Duse litera alef la obraz, o mirosi, o sărută chiar.
„Litera Bet,” spuse Dumnezeu şi Lilit puse cu grijă litera Alef pe stâncă pentru a o putea primi pe Bet. Una câte una, Dumnezeu denumea literele; la fel, Lilit le accepta şi le admira. Când mai avea doar câteva de întins, Cel Sfânt se opri. „Aceasta,” spuse Dumnezeu, „se cheamă şin. Vezi ce rotunjime perfectă are? Cred că este perfectă, cea mai frumoasă dintre toate literele.”
Se întâmplă că exact în momentul în care Lilit acceptă litera şin, se auzi plânsetul unui copil în apropiere. Nu era un plânset sfâşietor, nici de durere, nici de teamă. Spunea doar „Sunt singur, vino şi ţine-mă în braţe.”
Lilit se gândi la copil doar o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a scăpa litera pe care Dumnezeu o decretase ca fiind perfectă.
Nici Dumnezeu, nici Lilit nu vorbi în timp ce Şin căzu de pe stâncă, spărgându-se cu un sunet mai puternic decât cântecul păsărilor, decât cascada, decât zumzetul insectelor şi decât vuietul plăcut al vântului printre viţa de vie.
„Iartă-mă,” spuse Lilit. Dumnezeu se pregătea să o ierte pentru că spărsese cea mai frumoasă literă, când Lilit continuă, „trebuie să am grijă de copil.”
Dumnezeu nu spuse nimic în timp ce Lilit se îndepărta. „Când mă voi întoarce,” adăugă Lilit, „voi repara litera Şin.”
Această remarcă i se păru foarte stranie lui Dumnezeu. Deşi lumea nu avea decât optsprezece zile, Cel Sfânt nu se aştepta ca cineva să repare lucrurile. Dumnezeu a făcut lucrurile şi oamenii aveau grijă de ele – sau nu, însă nimeni nu avea să le repare, nici om, nici Dumnezeu.
Dumnezeu se mai gândea încă la această ciudăţenie când s-a întors Lilit. Ridică bucăţile de sticlă şi le aranjă în forma pe care o numim Şin. „Lucrarea ta se reflectă în această nouă formă,” spuse Lilit, „dar reflectă de asemenea umanitatea,” aşa cum fiecare persoană este o reflectare a Divinului.”
„Cum să folosim litera Şin?” întrebă Dumnezeu, încântat de ceea ce tocmai spusese prima femeie.
„Ca prima literă a unui salut,” sugeră aceasta. Ne va aduce aminte de faptul că putem să îţi comunicăm ceea ce avem de spus.” Dumnezeu dădu din cap afirmativ. „De asemenea,” fie ca acelaşi cuvânt să semnifice pace, pentru că fiecare dintre noi poate aduce pacea – indiferent dacă pacea este întreruptă de un copil care plânge, o neînţelegere între prieteni sau chiar între popoare. Cuvântul acesta ne va aduce aminte de faptul că lucrurile făcute bucăţi pot fi reparate.”
Din nou, Dumnezeu fu de acord cu Lilit, dar adăugă, „Fie ca Şin să fie şi prima literă a cuvântului ascultă.”
„Da,” spuse Lilit, trebuie să te ascultăm.”
„Iar eu îi voi asculta pe toţi cei care mă caută,” spuse Dumnezeu.
Şi aşa a fost. Şi aşa va fi mereu.
- sursa: http://edikup.wordpress.com/iudaism-101/lilit/
Fiecare literă era făcută din sticlă. Precum o prismă, fiecare reflecta toate culorile universului. Dumnezeu nu se putea decide cine ar trebui să ţină aceste comori care vor păstra pentru eternitate învăţăturile evreilor. Şi Dumnezeu se tot gândi; apoi, în cea de-a optsprezecea zi, se hotărî.
„Lilit,” spuse Cel Sfânt, adresându-se primei femei, „pentru că tu înţelegi importanţa învăţatului, nu doar pentru tine, ci pentru toţi oamenii, te pun pe tine să ai grijă de primul set de litere ebraice.”
„Sunt onorată,” spuse aceasta. „Ştiu un loc tocmai bun în care să le ţin.” Atunci Lilit îl conduse pe Dumnezeu într-o parte foarte împădurită a Grădinii Edenului. „Aici,” spuse arătând către o imensă stâncă nivelată care se ridica de la pământ, fiind protejată de o terasă suspendată. Acolo se găseau nenumărate plante de viţă de vie, păsări şi fluturaşi. O cascadă îşi aduna apa într-un bazin unde se găseau peşti de toate culorile.
„Da,” spuse Dumnezeu, „acesta este un loc bun.” Cel Sfânt i-a înmânat litera Alef lui Lilit. Aceasta s-a dus la lumina soarelui şi a ţinut litera deasupra capului, pentru a se lumina şi a admira sticla fină şi rezistentă. Duse litera alef la obraz, o mirosi, o sărută chiar.
„Litera Bet,” spuse Dumnezeu şi Lilit puse cu grijă litera Alef pe stâncă pentru a o putea primi pe Bet. Una câte una, Dumnezeu denumea literele; la fel, Lilit le accepta şi le admira. Când mai avea doar câteva de întins, Cel Sfânt se opri. „Aceasta,” spuse Dumnezeu, „se cheamă şin. Vezi ce rotunjime perfectă are? Cred că este perfectă, cea mai frumoasă dintre toate literele.”
Se întâmplă că exact în momentul în care Lilit acceptă litera şin, se auzi plânsetul unui copil în apropiere. Nu era un plânset sfâşietor, nici de durere, nici de teamă. Spunea doar „Sunt singur, vino şi ţine-mă în braţe.”
Lilit se gândi la copil doar o fracţiune de secundă, suficient însă pentru a scăpa litera pe care Dumnezeu o decretase ca fiind perfectă.
Nici Dumnezeu, nici Lilit nu vorbi în timp ce Şin căzu de pe stâncă, spărgându-se cu un sunet mai puternic decât cântecul păsărilor, decât cascada, decât zumzetul insectelor şi decât vuietul plăcut al vântului printre viţa de vie.
„Iartă-mă,” spuse Lilit. Dumnezeu se pregătea să o ierte pentru că spărsese cea mai frumoasă literă, când Lilit continuă, „trebuie să am grijă de copil.”
Dumnezeu nu spuse nimic în timp ce Lilit se îndepărta. „Când mă voi întoarce,” adăugă Lilit, „voi repara litera Şin.”
Această remarcă i se păru foarte stranie lui Dumnezeu. Deşi lumea nu avea decât optsprezece zile, Cel Sfânt nu se aştepta ca cineva să repare lucrurile. Dumnezeu a făcut lucrurile şi oamenii aveau grijă de ele – sau nu, însă nimeni nu avea să le repare, nici om, nici Dumnezeu.
Dumnezeu se mai gândea încă la această ciudăţenie când s-a întors Lilit. Ridică bucăţile de sticlă şi le aranjă în forma pe care o numim Şin. „Lucrarea ta se reflectă în această nouă formă,” spuse Lilit, „dar reflectă de asemenea umanitatea,” aşa cum fiecare persoană este o reflectare a Divinului.”
„Cum să folosim litera Şin?” întrebă Dumnezeu, încântat de ceea ce tocmai spusese prima femeie.
„Ca prima literă a unui salut,” sugeră aceasta. Ne va aduce aminte de faptul că putem să îţi comunicăm ceea ce avem de spus.” Dumnezeu dădu din cap afirmativ. „De asemenea,” fie ca acelaşi cuvânt să semnifice pace, pentru că fiecare dintre noi poate aduce pacea – indiferent dacă pacea este întreruptă de un copil care plânge, o neînţelegere între prieteni sau chiar între popoare. Cuvântul acesta ne va aduce aminte de faptul că lucrurile făcute bucăţi pot fi reparate.”
Din nou, Dumnezeu fu de acord cu Lilit, dar adăugă, „Fie ca Şin să fie şi prima literă a cuvântului ascultă.”
„Da,” spuse Lilit, trebuie să te ascultăm.”
„Iar eu îi voi asculta pe toţi cei care mă caută,” spuse Dumnezeu.
Şi aşa a fost. Şi aşa va fi mereu.
- sursa: http://edikup.wordpress.com/iudaism-101/lilit/
Subscribe to:
Comments (Atom)